Atestări documentare
Sus
Primele atestări legate de zona pe care a fost construit satul au fost descoperite într-un act din 23 aprilie 1794 în care Ionachi Sovaca îi dă fiului său Pavel, cu ocazia căsătoriei mai multe bunuri printre care sunt menţionate două mori de apă ce aflau în văile Jidauca şi cel al Izvoarelor. Astăzi, astfel se numesc văile de lîngă satul Tartaul de Salcie: Valea Izvoarelor, care se află în partea de sud a satului este cunoscută prin numeroasele izvoare şi Valea Jidauca, localizată la vest de sat, are în momentul de faţă 450 ha care sunt folosite în scopuri agricole. În ceea ce priveste izvoare privind menţionarea şi nu apariţia satului Tartaul de Salcie, multe din informaţiile acestora se contrazic. În „Dicţionarul statistic al Basarabiei” Tartaul de Salcie a apărut în 1831, în Tabloul cuprinzînd date referitoare la comunele din judeţul Cahul este menţionat că data înfiinţării satului este si mai veche – 1800, iar în lucrarea lui D.N.Mincev numită Bulgarii din Basarabia de Sud sunt date referitor la recensămîntul efectuat în luna octombrie 1811 de către Divanul Moldovei în care figurează şi două sate cu denumirea Tartaul, unul din sate era al spătarului Grigoraş Costache, iar celălalt al comisului Iancu Balş. Într-un alt recensămînt, realizat de autorităţile ţariste în 1817 este specificată localizarea satului Tartaul al spatarului Grigoraş Costache, acesta fiind care se afla lîngă rîuleţul Larga, celălalt fiind numit Tartaul-Bejenari. De aici reiese că ultimul a fost situat pe ruleţul Salcia Mică. În decursul istoriei a avut 2 denumit, la început, pur şi simplu Tartaul, apoi Tartaul-Bejenari, iar astăzi îl cunoaştem drept Tartaul de Salcie. Anul înfiinţării nu se cunoaşte, cu toate acestea este cunoscută data primei menţionari – 1811, de unde, putemj deduce ca acesta are mai mult de 200 de ani. Este interesant faptul că arheologii au descoperit pe teritoriul satului actual, un alt sat a cărui vechime este de peste 600 de ani, pe locul acestuia fiind colectate diferite obiecte, în special vase de argilă din epoca bronzului.
Originea denumirii
Sus
Conform opiniei specialiştilor în toponimie, prima parte a denumirii satului nostru este de origine turcă. Unul dintre aceştia, Anatol Eremia spune că această denumire „ne aminteşte de numele unui trib caracalpac tartuulî. Un asemenea trib e posibil să fi existat şi la tătarii din Basarabia. Toponimul de azi reprezintă, probabil, varianta tătărască a numelui de trib sau vreo modificare ulterioară a aceluiaşi nume etnic tartuulî.” Cu toate acestea, într-o publicaţie apărută în 1923 este menţionat că denumirea satului Tartaul de Salcie provine de la numele ţăranului Saul. Astfel, avem prioritatea de a alege între două variante pe cea care ne place ma mult, fiindcă adevărul nu ne este cunoscut.
Una din legendele satului
Sus
Este legata de moşia Jidauca. Se spune că moşia Jidauca aparţinea cîndva unor boieri de prin părţile Iaşilor, ultima moştenitoare a acesteia devenind fiica acestei familii – Casara. Ea era de o frumuseţe impresionantă: zveltă, cu faţa gingaşă... dar singură. Cu toate acestea ea nu simtea lipsa oamenilor, fiindcă ei erau înlocuiţi de murgul pe care îl iubea mult şi de dulăii ei credincioşi, cărora le-a încredinţat bogaţia pe care o avea, fiindcă sub bătătura cîinilor se aflau ascunse doua lăzi cu aur şi argint. Pe lîngă acestea, Casara mai avea şi o covată plină cu aceleaşi metale preţioase din care îşi întreţinea moşia, plătea argaţii şi călătorea la Iaşi. Intr-o noapte, conacul ei a fost atacat de jefuitorii din partea locului, care au dat foc moşiei şi au omorît tot ce le ieşea în cale. La fel au procedat şi cu stăpîna gospodăriei, aceasta reuşind să încalce pe murg în speranţa că va putea să cheme ajutoare a fost străpunsă de iataganul celui care iniţiase jaful. El a găsit doar covata cu bogăţii, capturînd, împreuna cu ea şi turmele de mioare care le avea Casara pe lîngă casă. După ce a fost înmormîntată de argaţii rămaşi în viaţă, Casara se pare că nu şi-a împăcat sufletul, fiindcă o dată în trei ani, cînd e lună plină ea apare împreună cu murgul ei, care se spune că ar fi fugit din herghelia care o capturase hanul, revenind la conac pentru a o întoarce la viaţă pe stăpîna lui. Apariţia Casarei odata la trei ani este însoţită de şopotul unei rugăciuni spuse de ea şi a sunetelor de monede, astfel, se presupune că fosta stăpînă a moşiei si-a recuperat bogăţiile îngropate. În anii cînd au loc aceste fenomene, se spune că cîmpiile moşiei sînt mai rodnice şi se nasc copii cu ochi negri şi albaştri.
Sus
Faptul că Tartaul de Salcie, la fel ca şi alte localităţi a luat naştere la începutul secolului XIX, iar numele acestuia este de origine turcă este strîns legat de evenimentele istorice care au avut loc începînd cu secolul XV şi terminînd cu secolul XIX. La 14 iulie 1484, oastea otomană în frunte cu sultanul Baiazid al II-lea cucereşte cetatea Chilia de la Dunăre, iar la începutul lunii august a aceluiaşi an în mîna turcilor cade şi Cetatea Albă de la limanul Nistrului, două porturi fortificate, care după părerea lui Nicolae Iorga reprezentau „Cheile Moldovei de la Dunărea de Jos”. În anul 1538 sultanul Soliman Magnificul cucereşte cetatea Tighina, care mai apoi este numită de turci Bender. Tot atunci domnul ţării, Petru Rareş, impus de situaţie, fuge în Transilvania. Astfel, cetăţile Chilia, Bender şi Cetatea Albă se transformă în raiale, iar sudul Moldovei este ocupat de populaţia turcă. Totodată, aici se aşează cu traiul şi tătarii nogai, vasali ai Porţii Otomane, veniţi aici din zona rîului Volga încă în 1560, dar goniţi în repetate rînduri de populaţia băştinaşă. Abia în 1672 a fost trasată în sud-estul Moldovei o linie de marcaţie între teritoriul ocupat de tătari şi cel al moldovenilor, aceasta fiind cunoscută în literatura de specialitate ca Hotarul lui Halil paşa. El se întindea de la Nistru, pe marginea sudică a Benderului pînă la rîul Botna, iar de aici de-a lungul Valului lui Traian pînă la intersecţia acestuia cu rîul Ialpug, apoi de la valea Ialpugului pînă la Valul lui Traian de jos. În 1711 după eşecul luptei de la Stănileşti, suportat de armata rusă în frunte cu Petru I şi Dimitrie Cantemir, relaţiile dintre tătarii nogai şi populaţia băştinaşă s-au încordat. Tătarii au prădat satele Moldovei care se aflau aproape de hotarul lui Halil paşa şi deoarece populaţia se rătrăsese de aici din cauza incursiunilor militare, aceste locuri au fost ocupate de aceştia. Printre satele care se aflau pe fîşia „celor două ceasuri” se număra şi Tartaul de Salcie şi cu toate că, mai tîrziu Grigore Ghica a intervenit pe lîngă Poartă în priviţa acestei fîşii de pămînt şi a a primit confirmarea precum că acest pământ este moldovenesc, totuşi populaţia tătărască a rămas să locuiască acolo în schimbul unor obligaţii. În Descrierea Basarabiei, scrisă în 1816 de P.Svinin acesta afirmă că în 1806 pe teritoriul Bugeacului se aflau cca 30.000 de familii tătărăşti, dintre care – o parte din ei, după războiul ruso-turc din 1806-1812, au fost strămutaţi în Crimeea de către armata ţarului – cealaltă a părăsit pămîntul Moldovei din propria iniţiativă. Tot atunci a avut loc migrarea bulgarilor şi a altor etnii pe teritoriile părăsite. Fiind interesaţi de strămutarea transdanubienilor, ruşii le-au promis că aceştia nu vor depinde de Divanul Ţării Româneşti şi de Principatul Moldovei. Totodată, aceştia vor fi scutiţi de toate impozitele pe un termen de trei ani dacă trec benevol în partea stîngă a Dunării. Aici ei urmau să îşi aleagă singuri locul de trai şi pământurile, care apoi trebuia să le fie repartizate. Aceste prevederi au fost emise într-o declaraţie din 26 aprilie 1811 de către comandantul-şef al armatei ruse M.I.Kutuzov. Astfel, în luna octombrie, 1811, cînd a fost atestată documentar existenţa satului Tartaul de Salcie aici locuiau 37 de familii bulgare. Probabil că odată cu repopularea teritoriilor părăsite denumirea satelor cîndva tătărăşti a fost păstrată. După cum a fost precizat mai înainte, Tartaul de Salcie, numit anterior Tartaul-Bejenari, făcea parte din proprietăţile funciare ale comisului Iancu Balş pe care acesta le-a obţinut în urma schimbului făcut cu boierii ce după acapararea teritorială din 1812 au dorit să rămînă sub jurisdicţia Domnului Moldovei. Dat faptul că avea cetăţenie rusă, Balş se stabileşte, în 1814, cu traiul în Basarabia, iar deja în 1839 – se mută la Viena. Tot în acest an moare şi lasă imensa sa avere nepoţilor Gheorghe Balş şi Constantin, fii fratelui său Alexandru Balş. În urma Tratatului de la Paris din 18/30 martie 1856, încheiat între marile puteri ale Europei la acel moment (Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Turcia şi Sardinia) Rusia a înapoiat Principatului Moldovei o porţiune din teritoriul de sud-vest al Basarabiei în care intra şi Tartaul de Salcie. Astfel, odată cu alipirea Principatului Moldovei la Ţara Romînească în ianuarie 1859, satul Tartaul de Salcie a trebuit să se acomodeze reformelor care au avut loc atunci. Domnitorul Alexandru I. Cuza, fiind ales odată cu formarea noului stat, în 1864 a promulgat legea pentru comunele rurale şi urbane în care pe lîngă judeţele existente Cahul şu Izmail este înfiinţat şi judeţul Bolgrad. Conform noii repartizări, Tartaul de Salcie devine parte a comunei Burlacu, inclusă în plasa Coştangalia din judeţul Cahul. Tot în acel an, în urma Legii rurale au fost înproprietăriţi cu pământ ţăranii dintr-o serie de sate, printre care a făcut parte şi comuna Burlacu în care intrau satele Taraclia de Salcie şi Tartaul de Salcie. Comuna a existat în componenţa dată pînă în 1918 , chiar şi după reanexarea în 1978 a sudului Basarabiei la Imperiul rus şi unirea celor trei judeţe în unul singur, numit Ismail. În urma mişcării de eliberare naţională şi a Marii Uniri dintre Basarabia şi România a avut loc o nouă reformă administrativ-teritorială, în care judeţul Cahul ar fi trebuit remodelat în urma divizării judeţului Ismail. Din acest moment Tartaul de Salcie devine un sat aparte şi intră în componenţa judeţului nou-format. Din punct de vedere administrativ, de la prima atestare documentară, Tartaul de Salcie a făcut parte din ţinutul Greceni, creat în secolul al XVIII-lea. Acesta a existat pînă la 29 aprilie 1818. Denumirea ţinutului Greceni provine de la numele localităţii care a existat în partea stîngă a rîului Cahul. Astăzi teritoriul fostului sat este al primăriei din Găvănoasa, care se află la 4 km de acesta. Mai tîrziu, pînă în 1830 Tartaul de Salcie face parte din ţinutul Izmail, după care,acestuia din urmă i-a fost schimbată denumirea în judeţul Leova, în componenţa căruia a intrat tărguşorul Loeva, desemnat centru judeţean, şi o serie de localităţi din judeţul Bender. In timpul administraţiei româneşti din anii 1918-1940, în Moldova au fost înfiinţate un alt şir de reforme agrare prin care a avut loc procedura de expropriere a marilor proprietăţi funciare. Astfel, odata cu implementarea legii au fost micşorate proprietăţile diferitor instituţii şi a ţăranilor. In acest timp, cea mai mare parte din suprafaţa satului Tartaul de Salcie (peste 1960 ha) era în stăpânirea Eugeniei Cavadia, născuta la Dovidoglu. Între anii 1905-1918, Cavadia dăduse în arendă pământurile sale lui Nicolae Dimitrie Băcăianu (sau Bacaianov) originar din Comrat şi locuia la Paris, astfel încât aflase prea târziu de legea de expropriere, din cauza căreia pamântul ei a devenit proprietate a statului. Cu toate ca a înaintat o petiţie Comisiei Centrale de Judecată, moşia nu i-a fost returnată pe motiv că s-a adresat prea tîrziu. După aceasta, 977 ha din fosta proprietate a Eugeniei Cavadia a fost repartizată locuitorilor satului. Odata cu transformarea Basarabiei în Republică Sovietică Socialistă Moldovenească în 1941, satul Tartaul de Salcie intră în componenţa Raionului Congaz. În 1949, după ce populaţia întregii ţări a trecut prin calvarul celui de-al II Război Mondial şi a foamei din 1946-1947, în noaptea de 5 spre 6 iulie, 1949, toţi cei care primise cîndva cîte o particică din pamânturile Cavadiei, au fost deportaţi în Siberia.
Biserica sf. Ierarh Nicolae din Tartaul de Salcie
Sus
Biserica satului Tartaul de Salcie este cea mai veche construcţie de aici. Conform Anuarului Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, editat în 1922, biserica Sf. Nicolae a fost zidită în 1895 de către proprietarul Nedioglo. Peste cîţiva ani această informaţie este reprodusă în Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe-Izmail, în care este indicat anul 1859 drept dată a înfiinţării. Cercetătorii au ajuns la concluzia că existenţa acestor două date este legată de o greşeală de tipar, strecurată în una din aceste anuare. Într-un alt izvor documentar în care erau înscrise prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1/13 iulie 1878, în urma reanexării la Imperiul rus a judeţelor Cahul, Izmail şi Bolgrad au fost anexate şi cele 127 de biserici printre care se număra şi biserica Sf.Nicolae din Tartaul de Salcie. Pe lînga aceasta, sunt şi alte menţionări a existenţei bisericii date înainte de anul 1895 ca de exemplu registrele de stare civilă a bisericii din Tartaul de Salcie începînd cu anul 1879 de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Astfel, istoricii sunt înclinaţi să creadă că anume anul 1859 este anul înfiinţării bisericii Sf. Nicolae. Cu toate acestea, chiar şi această părere nu este pe deplin credibilă, fiindcă una din localnicele în vîrstă a satului îşi aminteşte că, Cherpec Dumitru, născut în 1870 spunea că biserica din Tartaul de Salcie a fost construită „cînd el încă era băietan”. Cu toate că nu se ştie cîţi ani a avut atunci cînd a fost aceasta înfiinţată, putem deduce că ea nu putea apărea mai înainte de anul 1870, aşa că poate ar trebui să dam dreptate registrelor de stare civilă aflate la Arhiva Naţională a Moldovei şi să numim drept an al înfiinţării – 1879? Tot conform spuselor lui Cherpec Dumitru, atunci cand biserica a fost construită s-au tăiat 6 boi, care s-au fiert în şase cazane mari pe marginea rîului Salcia. El îşi amintea că la sfinţirea bisericii şi la ospăţ au fost chemaţi şi oamenii din satele din împrejurimi. Conform izvoarelor istorice, primul preot al bisercii din Tartaul de Salcie a fost Nicolae Emanuil, desemnat pe 28 aprile 1879, iar primii dascăli, care au activat în cadrul Bisericii Sf.Nicolae au fost Ioan Ghindă şi Ioan Alistar, iar Episcop al bisericii, ales a cincea oară consecutiv pe12 iunie 1905, a fost Anastasie Dumitru Buiuc. Astfel, începând cu anul 1879, funcţia de preot al bisericii Sf.Nicolae au exercitat-o 15 persoane. Despre Ioan Erhan , preotul care şi-a exercitat funcţia în timpul celui de-al II-lea război mondial este menţionat în Buletinul Eparhiei Chişinăului că a organizat un ajutor material acordat armatei ruse, el constînd în următoarele obiecte: 50 de cămăşi, 63 de şervete, 20 perechi de ciorapi, 18 băsmăluţe şi 20 de perne. După cel de-al II-lea Război Mondial, preoţi ai bisericii din Tartaul de Salcie devin Serghie Şeptiţchi, care mai înainte fusese cîntăreţ la aceeaşi biserică şi Ioan Roşu, ultimul slujind doar pînă în 1958, atunci cînd biserica a fost închisă şi transformată în depozit din ordinul administraţiei sovietice. Datorită desfiinţării U.R.S.S şi proclamării independenţei Republicii Moldova, biserica Sf. Nicolae, la fel ca şi toate bisericile din ţară, a fost redeschisă. La 28 aprilie, 1991 a avut loc sfinţirea bisericii, ritualul fiind oficiat de către episcopul de Tighina, Vichentie împreună cu un sobor de preoţi printre care şi cel care la momentul dat a fost desemnat preot al bisericii din sat, Ioan Solonari. La momentul actual slujbele religioase în satul Tartaul de Salcie sînt oficializate de către preotul Oleg Gaju. Conform numelui sfîntului ce reprezintă biserica, hramul satului are loc în ziua de 22 mai, de sărbătoarea sfîntului Nicolae. În ziua dată are loc o slujba bisericească la care participă mai mulţi preoţi din localităţile apropiate, după care se organizează o masă de sărbătoare. Tot în această zi, la casa de cutura, pe stadionul satului şi în Valea Izvoarelor au loc festivităţi culturale şi sportive.
Gimnaziul „Dimitrie Cantemir”
Sus
De la înfiinţarea sa, timp de aproape un secol, satul Tartaul de Salcie nu a avut o şcoală a lui. Într-o publicaţie din 1881 este înscris că pe data de 15 octombrie 1880 a fost deschisă o şcoală ministerială în satul vecin – Taraclia de Salcie. Aceasta era doar cu o singură clasă pe care o frecventau doar 5 % din copii. Director al şcolii devenise Iosif Franţ Zavadschi, în calitate de învăţători erau: preotul Grigore Chirică, absolvent al Seminarului Teologic din Izmail şi Nicolae Vasile Calaida, fost elev al Şcolii Reale din Chişinău. Astfel, mica şcoală din Taraclia de Salcie era unica instituţie de învăţămînt existentă în perimetrul celor trei sate care intrau în componenţa comunei Burlacu. Abia începînd cu anul 1933 a început construcţia unei şcoli pe conacul fostei moşierese Eugenia Cavadi,iar unul din primii învăţători ai acestei şcoli a fost Ion Ciulei, originar din părţile Galaţiului, care a activat pînă în 1944. Cu toate că apariţia unei instituţii de învăţămînt în satul nostru a pus bazele unei noi etape în dezvoltarea culturii satului, foarte puţini elevi o frecventau la inceput. De cele mai dese ori cauza nu consta în resursele materiale insuficiente, dar în atitudinea populaţiei faţă de învăţătura laică. O parte din lumea de la sat considera că aceasta nu poate aduce nici un folos unui ţăran, care toată viaţa va fi nevoit să lucreze ogorul. De altfel, mentalitatea dată era caracteristică întregii populaţii Basarabene şi asta o confirmă statisticile. În anul 1930 doar 38,1% erau ştiutori de carte, cea ma mare parte din aceştia fiind bărbaţi. Pe parcursul anilor 1941-1944 şcoala din Tartaul de Salcie nu a funcţionat. Ea a fost deschisă abia în 1945 însă nu pentru mult timp – din cauza foametei ea a fost transformată într-un spital de profilaxie pentru cei atacaţi de distrofie. La sfîrşitul lunii septembrie a anului 1947 şcoala a fost redeschisă, iar primii ei elevi au fost 20 de copii uniţi într-o singură clasă. Abia în anul 1951, şcoala din Tartaul de Salcie a devenit o institutie de învatamint de 7 clase, iar director al şcolii a fost numit Alexandru Livandovchi. Primii profesori care au activat aici în anii de după razboi au fost: Maria Vasile Blaşcu, Ioana Chiril Topală, Dumitru Grigore Cherpec, care a avut grijă ca micuţii rămaşi fără părinţi în timpul războiului şi torturaţi de foametea de după război să fie trimişi la şcoala pentru copii din Chiriet-Lunga, Andrei Ciurunga – un poet născut în Cahul, Gheorghe Mihail Tulba, Parascheva Petru Brumă, Constantin Negru, Nadejda Victor Terzi şi alţii. Totuşi, şcoala de 7 clase a avansat în timp şi peste o orecare perioadă a devenit şcoală incompletă de 8 clase, iar în 1991 ea este numită gimnaziul „Dimitrie Cantemir”. Din momentul înfiinţării şi pînă astăzi, acesta este condus de Valeriu Gheorghe Reuţă, fidelitatea căruia a fost urmată şi de majoritatea profesorilor care activează şi astăzi în gimnaziu: Chiril Stoianov, Olga Matcaş, Ludmila Rotaru, Victoria Tabuncic, Elena Tătaru, Ecaterina Stoianov, Tatiana Zamfirov, Maria Renţa, Galina Cherpec. În anul 2004 a fost înfiinţată Asociaţia Părinţilor şi Pedagogilor „Minerva”, în care activează 65 de membri, preşedinta cărora este Maria Renţa. Clar lucru, nu putem trece cu vederea unele personalităţi ale satului, fie că s-au născut aici, fie că au activat. Unul din ei este Leonid Şeptiţchi,s-a născut în 1919, în familia preotului Serghie Şeptiţchi şi a soţiei sale, Natalia. S-a remarcat pe parcursul vieţii sale ca scriitor, debutînd la virsta de 16 ani în revista „Bugeacul” cu poezia Toamna. Totuşi se afirmă ca prozator, publicînd tot în revista dată un şir de schiţe şi nuvele, printre care: Crucea teiului, Coana Rumelia, Între două lumi. Începînd cu 1944, activează în calitate de pedagog la Cahul, Criuleni şi Chişinău. Tot în timpul acesta îşi face studiile superioare la Institutul Pedagogic din Chişinău, facultatea de Limbă şi Literatură română,fără frecvenţă. Mai tîrziu activează la ziarul raional „Calea spre comunism”, în care a fost publicată, în anul 1962, schiţa A plîns o rîndunică, acesta făcîndu-şi loc în manualele de citire pentru clasele primare. Leonid Şeptiţchi s-a manifestat şi în calitate de dramaturg datorită piesei Pământul, scrisă în trei acte şi şase tablouri şi care a fost înscenată la Chişinău pe data de 20 iulie, 1943. A decedat în 1970, fiind înmormîntat în Cimitirul Central din oraşul Cahul.